Zeul Bucurestilor

Tags :

Era un om cu o anumita carisma, pe care l-am cunoscut intr-un anumit context. Il priveam prin fumul sidefiu din cafenea cum le vorbea fetelor cu ochii mari care il sorbeau din priviri. Eram intamplator acolo si tot intamplator mi s-a schimbat si viata. Ii auzeam cuvintele si ma fascina faptul ca, desi vorbea doar despre el, dadea impresia ca vorbeste despre fiecare persoana de pe fata pamantului. Cuvintele dramatice si pline de simtire i se rostogoleau de pe limba si ca o potiune magica transformau subit starea auditoriului hipnotizat. Acum radeau toate in cor explodand de amuzament, acum tintuiau podeaua cu privirea abia oprindu-si lacrimile. Fascinatia lor pentru el m-a fascinat si pe mine, asa ca, mi-am indreptat atentia mea rece si analitica catre sursa cuvintelor seducatoare.

Statura lui nu avea nimic impunator, fata nimic distinctiv, daca as fi trecut pe langa el pe strada probabil nici nu l-as fi observat. Cand incepea sa vorbeasca insa, parca se transforma, se insinua prin intermediul cuvintelor in mintea ta si incepeai sa il vezi altfel, mai inalt, mai frumos, cu ochi patrunzatori si gesturi elegante. Era doi oameni, cel al primei impresii si celalalt. Mi-am tras scaunul mai aproape si l-am ascultat.

Toata lumea insista sa imi spuna ce nu pot face, ce limitari am, ce defecte am, toti vor sa stiu de ce nu sunt posibile visele mele, cat de nerealist sunt si de nerezonabil. Mi se repeta constant ca trebuie sa am un loc de munca normal, ca trebuie sa imi gasesc o casa ca toti oamenii, sa ma insor, sa intru in randul lumii, sa imi castig traiul ca o fiinta umana responsabila, sa fac copii ca asa e natura firii, sa ma comport normal, sa fiu rezonabil si echilibrat, sa imi castig respectul si increderea. Ce nu inteleg toti oamenii astia este ca eu nu imi doresc lucrurile astea. Eu vreau sa traiesc, sa simt, sa fiu la maxim, sa am toate experientele de pe lume, sa cunosc cati mai multi oameni, sa vad toate locurile, eu nu vreau sa fiu un viu mort in interior care se tara prin viata pentru ca asa trebuie, asa e normal, asa se face. Eu vreau sa simt viata pana in maduva oaselor, vreau sa creez si sa fiu creat de experinetele mele. Urasc normalitatea asta impusa, sedarea simturilor si tocirea instinctelor. Eu vreau sa fiu, nu vreau sa muncesc ca un animal pentru un stiuc de paine si sa ma mint ca sunt ok, ca asa e viata.

Are ochii aprinsi de pasiune, pumnul strans de credinta, auditoriul la cheremul lui. Este un zeu pentru acele cateva minute cat ele ii acorda toata atentia lor. Se hraneste si creste cu admiratia lor, este cineva, este cineva special.

Pe masura ce seara inainteaza, cafeneaua se umple de oameni si se transforma in club, muzica e mai tare, inghesuiala mai mare, auditoriul dispare. El ramane tacut, fara carisma, fara stralucire si priveste la tinerii vanjosi care se agita nepasatori la existenta lui pe ringul de dans. Inca una sub centura. Se ridica sa plece. Fara sa gandesc, fara sa imi fi propus, ma ridic si ma iau dupa el. Este prima data in viata mea cand urmaresc pe cineva, dar curiozitatea este prea mare. Unde salasluieste zeul? Mergem pe strazile mici si intunecate ale centrului vechi, ma felicit ca mi-am luat pantofii care nu scartaie, inima imi bate tare si aproape nu pot respira. Simt ca traiesc.

In noaptea placuta urmarirea decurge fara incidente, ma gandesc ca poate ii pare atat de improbabil ca cineva sa se tina dupa el, incat nici nu isi pune problema ca persoana miniona in rochie de seara care rasare uneori pe la colturi, sa aiba vreo legatura cu el. Se opreste. Il privesc de la departare si nu inteleg ce se intampla. Se dezbraca in strada? Ce naiba?!? Ma apropii nedumerita si coplesita de curiozitate. Da, incredibil, chiar se dezbraca in strada. Isi scoate sacoul si pantalonii, le impacheteaza cu grija si le pune intr-o punga. WTF?!? Despre ce vorbim? Ramas in maieu si chiloti se strecoara in spatele unui tufis unde reusesc sa disting un fel de cutie mare din lemn. O zaresc doar un minut, caci imediat dupa ce s-a strecurat acolo a tras un fel de paravan, care a mascat total cutia. Daca eu nu il vad probabil nici el nu ma vede, imi asum riscul si ma apropii. Nu se vede nimic. Un tufis, atat.

Privesc neincrezatoare. Am luat-o razna. Cand sa ma intorc pe calcaie sa fac cale intoarsa spre viata mea, un sforait rasunator ma opreste. Ascult. Sforaie. Doarme. Acolo doarme zeul. Intr-o cutie, in spatele unui tufis, undeva in inima Bucurestiului. Toate imaginile lui se suprapun in mintea mea cu cuvintele lui pasionale. Nu am ce intelege, doar accept neconditionat fascinatia vietii. Zeul dintre noi.

Ma intorc la viata mea normala, la problemele mele normale, la firea mea umana, toate transformate de zeul Bucurestilor, mai apreciate, mai muncite, mai respectate. A fi unul dintre cei multi poate nici nu e asa de rau. Nu as putea trai niciodata intr-o cutie.

- Designed by EZwpthemes Drupalized by Azri Design