El si Ioana

Tags :

- Buna ziua.
Vocea ii tremura putin cand rosti cuvintele. Simtea cum gatul i se inchide si nu mai lasa aerul sa intre.
- Buna ziua. Va pot ajuta cu ceva?
Femeia il privea cu ochi scrutator pe barbatul oarecum neingrijit din fata ei.
- Doar ma uit.
- Ok. Daca va pot ajuta cu ceva sa imi spuneti.
Dadu din cap a intelegere si se pierdu printre rafturile cu carti.

Privea la cotoarele lucioase si culorile lor tipatoare parca il impiedicau sa citeasca titlurile si autorii. Atat de multe carti. Atat de multe. Cauta cu privirea ceva cunoscut de care sa se agate, sa isi gaseasca un punct de echilibru in acest loc coplesitor. De ce venise aici? Nu stia. Nu avea nevoie de nici o carte. Avea noptiera plina de carti pe care si-ar fi dorit sa le citeasca, dar nu apuca sa o faca.

Un fotoliu mare din piele neagra ii atrase atentia. Da, i-ar placea sa se reculeaga acolo putin. Dar trebuie sa aiba un motiv sa stea acolo, nu o poate face asa pur si simplu. Ea l-ar vedea.
Cu coada ochiului observa o miscare in apropierea fotoliului ravnit. Nu il poate pierde. Apuca in graba prima carte la indemana si ca un animal de prada tasneste si se tranteste pe fotoliu. Ha! A reusit! E al lui!

Se scufunda cu satisfactie in pielea moale si se bucura. Se bucura autentic de aceasta mica victorie. Si acum?!? Acum trebuie sa se prefaca interesat de cartea apucata la intamplare. Isi scoate mainile din haina si o deschide unde vrea ea.

Ioana privea abisul de la picioarele ei si se intreba “Acesta sa fie momentul? Momentul cand totul se sfarseste?” Vantul ii mangaia fata, iar orasul indepartat parea a o respinge. Ea nu apartine. Nu apartine nimanui. Orasului, lui, nici macar siesi nu isi apartin. Ce rost are? Nu are rost.

Pe balustrada podului priveste apa involburata. Ar fi atat de simplu sa incheie tot. Atunci nu si-ar mai simti pierderea, nu ar mai trebui sa se confrunte cu rutina realitatii. Vantul o mangaie in continuare si are impresia ca o impinge inainte. Trebuie doar sa desfaca bratele si sa zboare. I-ar fi placut sa aiba aripi sa zboare departe de toate lucrurile pe care le simte. Cel mai greu ii este sa isi asume. Sa isi asume rolul in toata povestea asta sordida. Cum poti accepta ca tu ai facut rau? Cum poti admite ca tu esti cauza nefericirii tale?

Doar daca nu s-ar fi dus acolo. Doar daca nu ar fi fost de acord cu acel pahar in plus. Doar daca ar fi avut prezenta de spirit sa spuna nu, sa se gandeasca la el si la tot ce are de pierdut. Doar daca. Dar nu a facut asta. S-a lasat purtata de simturi, de moment, de dorinta si a gresit, si a pierdut tot. Oare ar fi fost altfel daca el nu ar fi aflat? Oare disperarea pe care o simte este provocata de faptul ca a fost prinsa? Oare se simte vinovata doar pentru ca a pierdut tot?

Este vina ei si ar fi asa de usor sa nu o mai simta. Dar nu este corect. Este vina ei si trebuie sa o traiasca, sa isi ispaseasca pedeapsa de a trai cu ceea ce a facut. Trebuie sa se rascumpere traind. A mai ales odata calea usoara. Nu o va face si acum. Nu merita sa moara, e prea simplu.

Se da jos de pe balustrada si pe podul pustiu o porneste spre orasul care nu o vrea. “Imi voi aminti deziluzia cu mine si nu voi uita. E prea simplu sa mor.” Vantul ii mangaie fata, iar apa a ramas undeva departe in ea, intiparita alaturi de momentul in care a decis sa isi asume, orice ar fi.

Ridica ochii si ramane privind in gol. Oare ce facuse Ioana? Ce trist trebuie sa fie sa pierzi ceea ce iti este drag. El nu vrea sa piarda nimic.

Se ridica, priveste de adio fotoliul care l-a gazduit si merge la casa.
- Va place cartea asta?, il intreaba femeia pe un ton sec in timp ce ii ia banii.
Ea nu stie, ea nu are de unde sa stie ca acea carte, acele cuvinte, acel personaj in acel moment, lui, i-au schimbat viata.

Ii raspunde zambitor ca da si pleaca fara a mai saluta. Afara vantul ii mangaie fata. “Imi voi asuma. Nu-i asa Ioana?”

- Designed by EZwpthemes Drupalized by Azri Design