Cartea de rugaciuni

Tags :

Atinse pios cu mana buzunarul pentru a se asigura ca este acolo. Simti coperta tare si se linisti. Este acolo. Doar faptul ca o atingea, asa prin materialul hainei, ca o stia acolo, ii dadea un sentiment de bine, de siguranta. Autobuzul il zgaltaie in stanga si in dreapta, ar vrea sa prinda un loc, sa o poata deschide, sa o poata frunzari. In aglomeratia asta nici o sansa. Visezi. Priveste pe geam si i se pare ca in departare vede turla unei biserici. Zambeste. Dumnezeu este peste tot. Statie. Autobuzul se opreste si oamenii incep sa curga din el ca un fluviu in mare. Scaun. Se indreapta hotarat si fara a se uita la cei din jur, de teama sa nu il roage cineva cu privirea sa ii cedeze locul, se tranteste satisfacut.

Dumnezeu e bun. A gasit loc. Se intinde imperceptibil si se aseaza cat mai comod in scaunul tare din plastic. Dupa ce soferul inchide usile cu greu si autobuzul se pune in miscare, dupa ce oamenii s-au linistit fiecare agatat de cate o bucata de bara sau ceva, strecoara mana in buzunar si o scoate la lumina. Cand ii vede coperta alba impodobita cu o cruciulita aurie parca lumea este mai luminoasa. O priveste fara a o deschide un moment savurand si conjurand. O strange in palme extragand din ea energia divina. Se simte norocos, se simte special, se simte protejat. Acum o va deschide.

Deschide cartea mica de rugaciuni acolo unde vrea ea sa se deschida, este un semn si asta care prevesteste ziua sau alte evenimente importante. Infrigurat si incantat citeste. E de bine. Oricum ea nu ii spune niciodata de rau. Ea e buna si are grija de el. Citeste literele mari si inflorite cu satisfactie. Cu fiecare cuvant simte cum armura lui se intareste si cum este si mai protejat de lumea din afara lui, de toate evenimentele negative care i se pot intampla, de toti oamenii rai care ar putea incerca sa intre in viata lui. Si sunt atat de multe lucruri rele pe lume si boli si ghinioane, este obligatoriu sa te protejezi si ea il proteja pe el. Cand da pagina, o pata mica, rosiatica ascunde parte dintr-un rand. Zambeste.

Isi aduce aminte cand si-a adus ofranda de sange ei. Era disperat. Il durea totul. Era intuneric in mintea lui si speranta zacea inecata pe fundul prapastiei care se cascase in el. El era doar hau, un hau fara inceput si sfarsit, un hau plin de ceata si intuneric. Era captiv in sine si orice ar fi facut, oricat ar fi incercat, nu se putea elibera, nu putea zari nici macar o raza de lumina, nu putea simti o adiere de vant parfumat, nu putea forma un zambet. Atunci de disperare, intr-un moment ingrozitor de coplesitor o luase si cu un ac fin se intepase in deget si lasase lichidul rosu sa cada pe paginile ei albe. Poate asa va intelege cat de disperata este nevoia lui de ajutor. Poate ofranda lui de sange o va indupleca sa il ajute sa iasa din sine. A plans la ea si a implorat si a adormit epuizat cu ea in priviri. A trecut mult timp de atunci. A mai trecut prin momente grele, dar ea i-a fost mereu alaturi. Acum nu mai e asa.

Mangaie cu degetul pata rosiatica. Prin cate ai mai trecut si tu. Esti o supravietuitoare. Simte ca cineva isi lungeste gatul peste umarul lui sa poata citi in cartea lui. O inchide brusc si o pune in buzunar. E doar a mea. Cu mana pe buzunar ii spune pe un ton rugator: Oricum trebuia sa cobor.

- Designed by EZwpthemes Drupalized by Azri Design