Aisha (1)

Tags :

Impinse si ultima boxa in camera, iar apoi tranti usa in urma lui. Simtindu-se eliberat de exterior se tranti pe un scaun icnind a epuizare, isi aprinse o tigara si privi in jur multumit.
Mai am putin.

Dimineata rece de ianuarie ii intepa fata si il facea sa respire cu greutate. Ii placea sa mearga prin frig, mai ales cand era bine imbracat, ii placea sentimentul de invingator asupra elementelor naturii. Nah, ca orice ai face, tot iti supravietuiesc. parea sa ii spuna naturii inghetate. Cerul inalt se unea de pamantul oamenilor grabiti printr-o pelicula fina de ceata, in asa fel incat, daca priveai asa cum privea el, cuprinzandu-i pe toti, lumea, cu cerul albicios, cu ceata fina, cu oamenii infofoliti grabindu-se somnorosi, cu masinile tacute, cu orasul inca aprins de luminile noptii, totul nu parea decat un d├ęcor, o scena dintr-un film fara nume, un film vazut asa de des ca isi pierde insemnatatea.

Ajuns la metrou, trecu cartela si intra, privind nelinistit printre oameni sa vada daca metroul lui era in statie. Nu era, deci putea merge incet. Avansa printre oamenii aliniati pe peron prefacandu-se ca nici nu ii vede, dar de fapt studiindu-i cu o curiozitate de etolog. Le privea hainele, miscarile, fetele, activitatile si incerca sa isi dea seama ce spun toate acele lucruri despre ei. Nu stia daca concluziile sale erau corecte, dar intr-un fel nici nu il interesa, desi i-ar fi placut sa stie ca are dreptate. Domnisoara cu tocuri inalte si fusta mignona cu siguranta era sclava parerii celorlalti despre ea. Doamna cu mainile umflate de munca si colturile buzelor atarnand greu spre pamant cu siguranta era supusa greutatilor vietii. Domnul cu palaria din alta epoca tronandu-i rapciugoasa pe cap cu siguranta era tributar unei glorii de mult apuse. Cu siguranta? Nu avea nici cea mai mica idee, dar ii placea sa ii vada si sa isi inchipuie cine si cum ar putea fi.

Uneori se gandea la ei in casele lor, incerca sa ii vada cu ochiul mintii cum se trezesc si indeplinesc ritualurile de dimineata. O vedea pe domnisoara cum abia trezita isi picteaza fata cu masca zilei, pe doamna cum fara viata se trezeste si incearca sa traiasca, pe domn cum se misca intr-o realitate care nu ii mai apartine. Nu ii cunostea si nici nu avea sa ii cunoasca vreodata pentru ca nu isi dorea asta, dar ii placea existenta lor in moliciunea diminetilor sale in care era nevoit sa se afle acolo.

Metroul intra in statie impreuna cu o rafala puternica de vant, zambeste gandindu-se ca are impresia ca vantul impinge metroul in statie. Priveste prin geamurile luminate evaluand gradul de ocupare al vagoanelor. E aglomerat, mult prea aglomerat. Isi strange rucsacul cu putere la piept si se pregateste sa se urce. Usile se deschid, dar nimeni nu coboara, iar el este nevoit sa se impinga impreuna cu restul calatorilor de pe peron in speranta disperata ca va reusi sa se urce. Nu poate sa nu se urce, nu poate sa intarzie, nu poate sa nu se impinga, nu poate evita sa nu simta respiratia greoaie a metroului uman cum il sufoca. Cu greu printre bodoganeli reuseste sa gaseasca o bara de care sa se agate cu varfurile degetelor. Un domn rotund, de varsta mai mult inaintata decat mijlocie, cu o punga de rafie in mana, isi varsa amarul pe o domnisoara cu un rucsac cat ea de mare in spate.
Pai da, ca nu il poate da jos. Ce nesimtita!
Domnisoara nu il aude datorita castilor din urechi, dar Catalin se gandeste caustic Pai da, ca tu nu poti slabi treizeci de kilograme!, dar nu vorbeste, nu misca, ai putea crede ca nici nu a vazut, dar in sinea lui, probabil ca si in sinea sutelor de calatori din metroul sufocat de omenire, lumi intregi se desfasoara intr-o tacere mascata. Cu totii sunt oameni, dar nu aici, aici sunt supravietuitori, luptatori de gherila, actori care isi ascund esenta cu mare grija pentru a nu fi descoperiti.

Statiile se perinda cu rapiditate printre frane bruste, dezechilibrari si redresari spectaculoase. Asta ii place la metrou, ca se misca repede si asta face calatoria mai suportabila, faptul ca stie ca este scurta. Prins in menghina corpurilor umane nu ii ramane decat sa se retraga in interior si sa se gandeasca la ale sale. Ce are de facut azi? Cate sunt! Mai bine nu se gandeste ca se deprima. Din niste casti apropiate aude o melodie cunoscuta. Intinde gatul putin incercand sa auda mai bine, sa isi dea seama exact ce melodie este, cand era insa pe punctul de a auzi mai clar, metroul exploda cu vocea sa feminina atat de bine cunoscuta, asurzindu-l Urmeaza statia Victoriei cu peronul pe partea dreapta, legatura cu magistrala unu. Bon voyage! Iese din metrou cu dificultate si eliberat din chingile carnii respira profund. E obosit. Drumul pana aici l-a obosit. In timp ce sta la coada se urce scara incearca sa isi distraga atentia cautand un detaliu interesant la oamenii din jur. Nimic aparte, nu este o dimineata prea fructuoasa, fructele nu se afla in acelasi loc ca si el. Poate mai tarziu, ziua abia incepe. Scarile rulante sunt de o ingustime ametitoare, daca ai noroc sa fii singur pe treapta este excelent, daca, insa, dai peste un calator prea dedicat care se incapataneaza sa mai urce o treapta, caci cumva acea treapta va fi sutimea care ii aduce gloria, trebuie sa stai fix si nemiscat daca nu vrei sa te simti parte dintr-un cuplu siamez.

Scara se termina. Statia se termina. Calatoria se termina. Totul se termina. A ajuns. Trage aer adanc in piept si zambeste. Neata!; Neata!; Neata! pe toate tonalitatile si cu toate grimasele Neata! Ajunge la biroul lui si ca un sportiv frant de efortul cursei se tranteste in scaun. Sa imi revin un pic. Priveste pe geam cu jind. La revedere
1

- Designed by EZwpthemes Drupalized by Azri Design